Obiceiuri si apucaturi romanesti

Sursa foto

   Despre Oleleu sau despre inconstienta curajului...

    Romanii iubesc traditiile. Nu le cunosc insemnatatea, dar asta conteaza mai putin.  La fel si eu, voi vorbi un pic despre un obicei drag mie, fara a sti exact ce simbolizeaza...

      Daca e sa ma iau dupa folclorul din fata blocului, Oleleul este un individ misterios care conduce o ceata de baieti necasatoriti. Identitatea sa este cunoscuta doar de unul din membrii gastii care joaca rol de vataf, adica un conducator secund, cu atributii organizatorice.

  Oleleul, asa cum mi-l amintesc eu, impunea respect. Il puteai privi de la distanta, de dupa o perdea, de dupa un gard, de dupa un colt, caci una din placerile lui era sa ii puna pe fuga un pic pe astia mai mici. Ca orice om puternic care se respecta! 

     Daca se-intalneau doua astfel de entitati pe aceeasi strada, incepea un fel de lupta de suprematie, dar, intr-un final se lasa cu dans, voie-buna si impacare. Ca-n viata...Ne batem, ne certam, dar nu ne jignim niciodata!!! (Ca sa citez din Bogdan Crontz)

     Colindele interpretate de cetele de baieti erau foarte frumoase. Nu intelegeam o iota din ele, dar ritmul lor si gravitatea vocilor erau impresionante.

      Intr-o seara, pe cand ne zgaiam noi la Olelei incercand sa nu atragem atentia asupra noastra, primim o veste tulburatoare. Cica unul din mascati era nimeni altul decat Doru - cel mai respectat din cartier.

     Cuprinsi de senzationalul vestii, ne-am pus la panda. 

- Bai...uitati-l pe Doru zice un plod!!!

- Bai...da' ce schimbat e!
- Pai...are masca.

- Nici nu pare a fi!

- Da, dar el e.

    Si cum ne zgaiam noi asa la aratarea care dansa haotic in mijlocul strazii, imi vine o idee...

- Sa ma duc sa ii duc un banut?! (Aveam o moneda de la ' Neatza)

- Nuuuu...ca Oleleilor nu le plac copiii.

- Du-te, strigau altii.

- Nuuu...ca iei bataie.

- Nuuu...ca lor le plac banii doar de hartie.

- Dar e Doru, nu o sa-mi faca nimic.

   In secunda doi, m-am dus tinta cate aratarea de doi metri si i-am intins moneda castigata cu sudoarea corzilor vocale in dimineata de Ajun.

      Copchiii nu mai respirau intrebandu-se ce am patit dar, mai ales, ce-o sa patesc. Ceea ce facusem nu putea fi decat o sfidare.
      Oleleul s-a oprit din dans, a luat banutul, m-a strans in brate in semn de multumire, si-a luat ceata si a plecat sa ii sperie si pe altii.
  Devenisem un fel de erou national. Nu numai ca avusesem curaj, dar mai fusesem si la mai putin de 50 de metri distanta de un Oleleu adevarat. Eram cu toti partasi la un eveniment memorabil, ce mai!

    Si din bloc coboara...Doru!!!

Oleleul

Elena, iti multumesc pentru link!