06 septembrie 2019

Povestea continuă



   Din clasele primare am doar câteva amintiri, 90% din ele neplăcute. Îmi amintesc și acum frica pe care o simțeam când ni se corectau caietele, rușinea pentru greșelile și neștiința noastră. Și eticheta colorată despre care vorbeam în postarea trecută.
   T. fusese, la un moment dat, cel mai bun la învățătură, însă pe măsură ce trecea timpul, rezultatele lui erau din ce în ce mai slabe. Maică-sa îl bătea, cu regularitate, în fața noastră. Noi eram sfâșiate de durerea lui. Avea obrajii roșii de la lovituri, dar nu vărsa nici o lacrimă, ceea ce o enerva teribil pe cea care îi dăduse viață. T. clacase, abia trecea clasa la un moment dat. Dar, acum îmi dau seama, că el își descoperise propria metodă de supraviețuire. ,,Performanța'' era mult prea grea. Maică-sa se săturase, în final, să-l mai bată. Era fericită, dacă nu rămânea repetent.
  În clasa mea, fetele (aproximativ 6 la număr) duceau un război nesfârșit cu băieții (aproximativ 10). Noi aveam ciudă pe ei din cauza ,,obrăzniciilor'', ei ne urau pentru că luam note mai mari și eram private, într-o oarecare măsură, de pedepse. Dar proști și răi eram cu toții...
   Prima mea notă proastă am primit-o în clasa a II - a, un doi la franceză. Abia trecusem teferi prin abecedar, abia dacă puteam citi un cuvânt trisilabic în limba romana și totuși aveam să aflăm că undeva, într-o altă țară, cineva avea alte reguli de scris-citit. Șoc și groază! Profesoara era foarte tânără și probabil nu ne știa reputația. Dar ușor-ușor si-a schimbat tactica, a venit cu jucării și ne-a mituit cu bucăți de ciocolată. A făcut franceza cât se poate de suportabilă.
   Materia mea preferată era caligrafia. Petreceam ore în șir exersând un scris impecabil. Luam numai note de zece și mi se părea că e un lucru la care mă pricep foarte bine. Mama și învățătoarea mea nu erau la fel de încântate. Susțineau că scrisul frumos nu e chiar o materie. Un scris frumos nu înseamnă mare lucru...

  Dar astăzi, cu asta mă ocup, îi învăț pe copiii cu disgrafie să scrie, cel puțin lizibil, dacă nu caligrafic.

17 comentarii:

  1. Deci a contat mult că ți-a plăcut caligrafia. Și contează mult că poți pune asta în slujba unui mare și frumos bine.

    Am terminat de curând de citit "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor". Foarte bună cartea!
    L-am identificat pe T. în tiparul copiilor care se autosabotează pentru a se răzbuna pe tratamentul urât și nedrept primit din partea părinților. Trist, foarte trist. Și câți nu au fost așa. Cunosc câțiva oameni care au luat pe căi mai puțin bune din cause similare...

    Mi-ar fi plăcut să existe acest acces la informație și pe vremea copilăriei noastre, ca părinții să fi încercat să își crească copiii altfel, să îi înțeleagă, să le ofere afecțiunea de care au avut atât de multă nevoie pentru a deveni adulți echilibrați și luminoși…

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nimic nu e intamplator, chiar daca pe moment asa pare!

      Ștergere
    2. Nu informatia corecta ne ajuta. Ne ajuta doar informatia corecta transpusa in practica in mod constant. Aici e marea provocare - in a face ce trebuie, cum trebuie!

      Ștergere
    3. Da, asa este. Trebuie sa fii suficient de deschis si dornic sa inveti si sa pui in aplicare. Nu e usor, e chiar unul dintre cele mai grele lucruri pe care le are de facut un parinte care a fost crescut intr-un mediu "inchis". Dar constientizarea ca ceva nu e ok si ca ai puterea exceptionala de a te schimba pentru tine si pentru copilul tau este un prim si important pas. Evident, nu este suficient. E mult de munca, dar merita fiecare efort.

      Ștergere
  2. Foarte emotionante (si bine scrise) postari. Te rog sa continui.

    RăspundețiȘtergere
  3. Grea munca ta,dar satisfactia este dubla.Un an cu rezultate bune sa ai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Am fost implicata intr-un proiect reusit, cu oameni intelepti de la care am avut numai de invatat. Chiar daca activitatea noastra se va intrerupe in curand, nu plecam neimpacate la drum. Si, cum spuneam, nimic nu e intamplator. Momentan imi doresc doar liniste.

      Ștergere
  4. Wau! Ce articol! Ce impact emoțional a avut asupra mea! Eu văd altfel perioada aceea, a primilor ani de școală, cu nostalgia adultului care a avut parte de colegi-prieteni, de o învățătoare caldă, dar exigentă în același timp. Și nu cred că există copii proști, ci doar neinstruiţi, doar lipsiți de afecţiune și motivație intrinsecă. 😉

    RăspundețiȘtergere
  5. Nu inteleg cum un parinte poate ridica mana asupra copilului...e doar dovada ca e prea prost in a gasi un mod de comunicare

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daca e singurul mod de educare pe care l-a cunoscut! :(

      Ștergere
    2. Eu as zice sa nu judecam... pt ca se poate intampla sa fii atat de obosit si tracasat, incat sa gresesti... daca nu vi s-a intamplat, felicitari! daca ati patit-o, incercati sa fiti mai deschise catre intelegere, nu e deloc usor sa lupti cu tine...

      Ștergere
    3. Cred ca ai inteles gresit.

      Ștergere
    4. Era pt Mona raspunsul, dar vad ca s-a plasat sub al tau.

      Ștergere
    5. Oricat ai fi de obosit si tracasat, iti ia mai multa energie sa ridici mana, si sa lovesti, si eventual sa mai tipi, decat ai avea nevoie sa imbratisezi si sa intrebi care e cu adevarat motivul supararii sau al refuzului de a face ceva.Cand un copil vede ca intrun moment de criza raspunsul parintelui e agresivitate si tipat -pt ca asta simte, la randul lui o sa faca la fel.
      Nu copilul tb s aiba mai multa minte,creierul lui de-abia acum isi dezvolta circumvolutiunile, ci adultul trecut prin viata tb sa puna iubirea si intelegerea pe primul plan. De-asta copiii sunt agresivi cu altii mai slabi la scoala, pt ca palma aia data de parinte le arata ca asa se face la nervi.
      Nu o sa am niciodata ingaduinta pt un parinte care loveste, nu e vorba de judecata.
      Sunt oameni cu 4-5 copii care fac totul calm si cu acceptare, sunt mame cu3 copii cu sotul bolnav incurabil, care zambesc si rezista la orice, sunt mame singure cu doua joburi care de ani de zile dorm doar 4 ore pe noapte si care sunt definitia blandetii pt copil. Le cunosc si o sa le dau mereu ca exemplu.
      Nu e normal sa sufere un copil pt reactia unui parinte.
      Si raspunsul asta nu e pt Zuzu.

      Ștergere
  6. Ca sa fii ok cu ceilalti, trebuie sa fii bine cu tine. Si in directia asta tb sa lucram cu totii.

    RăspundețiȘtergere