05 septembrie 2019

Cine m-a făcut defect?!



   Pentru R., cu dor și drag!

   R., într-una din discuțiile noastre despre anii de școală, mă întreabă:
- Și tu crezi că am fi fost realizate astăzi, dacă nu renunțau la noi?!
- Cam cât de realizate?! zic.
- Mai realizate ca acum.

   Nu știu cam cât de realizată aș fi fost azi, dar da, am avut impresia c-am fost furată la start și da, consider că o bună bucată din stima de sine mi s-a risipit pe băncile școlii, zi de zi, ani la rândul!

   Cum a început totul...
   Mama, după o atentă cercetare a ,,pieței", m-a înscris (ca toate mamele) la învățătoarea ,,cea mai cea". Mi-a cumpărat un ghiozdan roșu, rechizite frumoase, mi-a făcut două cozi și mi-a dat indicații clare: nu țopăi, nu te hlizești, privești doar înainte și...taci! Așa am și făcut. Chiar și când doamna învățatoare mi-a adresat o întrebare destul de simplă: Știi vreo poezie??? Am privit înainte și am tăcut, fără să țopăi.
   Nu după multă vreme, din cauza aglomerației, s-a format o nouă clasă numai din elevii la care cei trei învățători (de top) au renunțat bucuroși. Printre ei mă aflam și eu, o piticanie blondă, asocială, de numai 6 primăveri.
   Eu, recunosc, m-am simțit ușurată când am auzit vestea. Nu m-am putut adapta cu noii colegi, iar învățătoarea mi se părea cu mult diferită de educatoare - singurul meu reper în educație de-atunci. În schimb, mama trăia o dramă... 
  (Supărările părinților sunt retrăite de copil la intensitate dublă ori triplă...ori colosală!!!)
  Ca totul să fie complet, cei din jur, aveau etichetele deja tăiate pentru noi: eram cei mai cei...proști și răi! Atât de proști și de răi încât nu aveam voie să facem muzică, desen și sport. Aveam mult de recuperat la română și la mate. Și cu toate astea, tot proști și răi eram. Ba chiar din ce în ce mai...

  Într-o bună zi, învățătoarea m-a trimis la clasa alăturată să cer o minge. Aveam și noi să facem sportul (ca toți oamenii). Am bătut la ușă și, cu mândrie, am răcnit:
- Buuuunăăă ziuuuua! V-a rugat duuuuamna să îi dați o MINGIE!
  Invățătorul s-a uitat la mine, blând și zâmbitor (ceea ce-a durut și mai tare):
- Mingie sau minge?!
- Păăăi...mingie?!
- M I N G E! Să nu uiți asta niciodată! Spune: M I N G E!
    Era oficial! Nu eram demnă de o clasă ca a lui, nici de minge, nici de sport. Probabil, toți acei copii care se holbau la mine, știau. Toți! Numai eu nu!

   Am dus mingea învățătoarei, am vărsat câteva lacrimi și n-am mai uitat: M I N G E!

   Peste câțiva ani buni eu și domnul învățător (pe care îl admir mult) am devenit colegi de cancelarie.
      

6 comentarii:

  1. Unii avem mici traume. Toti mai gresim unele cuvinte si acum. Imi amintesc, ca, in generala, am intrebat profa de lucru manual: ''elanca'' sau ''helanca'', ca sa lamurim problama. Cred ca unii dintre noi sunt mai sensibili si alti mai putin. Oricum mi-a placut povestea de scoala. Nimeni nu i-ar putea raspunde sigur lui R.

    Numai bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Pfff ce amintiri… Ok nu e nici acum, în vremurile în care trăim, dar și acum câteva zeci de ani era oribil din multe puncte de vedere. Tocmai din motivele care reies din ce ai scris. Copiii erau desconsiderați dacă nu învățau bine, în loc să fie înțeleși și susținuți în limita potențialului lor.
    Eu am învățat mereu foarte bine, dar totul a început din frică. Frica de a nu dezamăgi profesorii, părinții și, mai ales, de a nu fi pedepsită pentru note mici... Pe măsură ce scriu, am un gust tot mai amar. Mi-aș dori să fi fost totul altfel, profesorii să fi știut să-și motiveze elevii și să nu fi pus atâta accent pe toceală și note mari pe lecții recitate papagalicește….

    Multe ar fi de zis… Iar asta înseamnă să răscolim adânc în trecut, în lucruri pe care, personal, nu-mi doresc să mi le amintresc… Momentan, nu cred că sunt pregătită.

    RăspundețiȘtergere
  3. Cel mai mult imi place ca ai ajuns colega invatatorului!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, am ajuns in liceul in care am invatat, alaturi de doua colege. Am fost norocoasa!

      Ștergere