Să-mi fie vară

Arhiva proprie

   Vara asta a fost intensă... O bună bucată de vreme am stat în tensiune maximă din cauza unor probleme legate de job. 

  Am sesizat că, din pricina fricii și a neîncrederii în forțele proprii, oamenii pot comite greșeli mari, unele ireversibile.

    

   Timpul s-a dus repede, dar a venit cu multe lecții la pachet, o parte din ele destul de dureroase. O bună prietenă și-a pierdut prietena, o pierdere foarte greu de înțeles și de suportat atât pentru apropiați, cât și pentru cei care nu au cunoscut-o personal. Ne comportăm de parcă am ști sigur că avem în față o viață lungă, exagerăm, ne pierdem în detalii și ne îndepărtăm de lucrurile care contează cu adevărat. Iar când ne izbește realitatea de perete...delirăm pe tema ,,absurdului vieții''. Cred în continuare în ideea că ne stau prea puține lucruri în putere și nici pe alea nu le facem cum trebuie.

  Vara asta a venit și cu evenimente fericite. Trei cupluri din rândul cunoscuților noștri au decis să-și întemeieze familii. Am participat cu bucurie la fiecare ceremonie și regret tot consumul neuronal legat de deplasare, organizare, găsirea unei rochii (care să se potrivească la o pereche de sandale cumpărate în trecut). Mi-am dat seama cu acest prilej, că sunt capabilă să încep cu finalul, ceea ce complică destul de mult lucrurile. Dar așa funcționez eu...

   Tot vara asta am sărbătorit ceea ce se cheamă nunta de tinichea ,,de aluminiu'', mai exact zece ani de căsnicie. Cineva chiar ne-a felicitat frumos, dar ca pe niște privilegiați ai sorții. Da, până la un punct am fost și privilegiați, dincolo de punct a fost și dificil. Căsnicia este grea. Presupune efort, încredere în tine însuți, încredere în celălalt, atenție, răbdare, recunoștință, în fine...cam tot ce ignorăm noi de obicei. Ori...ceva ce ne imaginăm c-ar crește într-un copac pe care noi avem posibilitatea de a-l și culege. Ori ceva ce ne lovește din senin...

  Concediul l-am petrecut pe malul Mării Negre atât în România, cât și în Bulgaria. Când am pășit pe o plaja considerată ,,modestă'' din Balcic, am plâns...un plâns pe care îl țineam demult în mine. Am plâns pentru că o bucată de mare și-o bucată de cer avem și noi. Dar noi...mai avem și tendința asta de-a ne mulțumi cu puțin și de-a înfiera reușitele altora. Noi nu învățăm și nu admirăm, noi doar lenevim dând vina pe soartă.
   Pentru prima oară în viață am experimentat relaxarea pe malul mării. Ceea ce la noi este o utopie, pentru vecinii noștri e ceva normal.

   Tot pentru prima dată în viață am înțeles că sunt momente în care trebuie să o iei de la zero (sau chiar de la -1), că tot ceea ce avem poate fi pierdut într-o secundă ori, mai rău, printr-un lung șir de suferințe. Am înțeles că trebuie să fii bine cu tine ca să poți fi de folos altora. Că trebuie să închizi cartea și să încerci efectiv să faci lucrurile pe care crezi că le stăpânești la nivel teoretic. Nu-ți va ieși din prima poate... Dar tu să faci și să faci până îți iese!