Casa lor, castelul meu

sursă foto

   Casa bunicilor mei era diferită de orice altă casă pe care o văzusem până atunci (și din câte aveam să văd vreodată). Era foarte înaltă, mare, ușor înfricoșătoare, impunătoare din multe puncte de vedere. Partea stângă era îmbrăcată în ederă, o ederă dominatoare care lăsa doar geamurile la vedere și care urca până la acoperiș. Zona din față - ,,intrarea bună'' și toată partea dreaptă a casei erau învăluite în gornițe lungi portocalii, paradisul gâzelor de toate felurile. 

   ,,Bătătura'' era plină de păsări albe, rațe cuminți și gâște hărțuitoare din cauza cărora îmi făcuse intrări și ieșiri separate, adică pe geamurile ce dădeau înspre grădina cu flori și legume.

    Sala (holul) era pătrat. Avea o vitrină înaltă plină cu sticlărie într-un colț și o masă mare pe mijloc cu câteva scaune. Pe unul dintre pereți era un tablou superb, pastelat, cu o vază cu câteva frezii, florile mele preferate. Iarna, într-un colț, era mai mereu un brad cu crengi rare, cu câteva globuri de sticlă și cu două cadouri (pentru mine și pentru vărul meu), cadouri care ajungeau la mine pentru că pe el îl vedea foarte rar. La fel și pe mătușa I. - focul din ochii și din inima ei. 

    De-o parte și de alta a holului, se aflau uși mari, grele - uși ce dădeau înspre camerele ,,bune" și aproape nelocuite, camere ce ascundeau tot felul de comori...zorzoane vechi de-ale mătușii cochete - D. (cochetă și azi), buchetul ei de mireasă, păpuși vechi, dar în stare impecabilă, poșete și cărți de-ale mamei, scrisori (unele de-a dreptul haioase), fotografii. Paturile erau tot timpul făcute, și aveau perne groase cu fețe de-un alb absolut și apretate înfiorător de mult. Nu îndrăzneai să te așezi de frică să nu distrugi ordinea universală. Covoarele de iută, în două culori naturale, aveau ciucurii perfect așezați, periați, pieptănați...

   Imediat cum ieșeai din această zonă rigidă, ajungeai ,,pe beci'', adică într-un spațiu mai prietenos al casei, mai uman, unde se trebăluia. Odaia era cea mai simpatică și mai micuță cameră, adăpostea doar un pat, o măsuță și o sobiță. Acolo te simțeai în siguranță și părea că ai tot ce-ți trebuie pentru a fi fericit.

   ,,Pe beci'' erau scările care duceau în podul casei. Scările semănau cu cele de bloc, miroseau a vopsea și veneau cu o invitație... Nu aveai cum să nu le urci. Podul era parcă o altă casă, o casă de deasupra casei. Nu semăna cu un spațiu de depozitare, ci cu unul perfect locuibil. Pe etajerele lungi stăteau ca la expoziție lămpi cu gaz de toate formele, mărimile și culorile, o colecție de care greu îți dezlipeai ochii. Una era de-a dreptul elegantă, albă, înaltă de care era legată o panglică roșie. Într-un colț s-odihneau instrumentele de tors lână și câteva gheme aspre pe care le împleteam și deșiram cot la cot cu mâțele. Mai erau cutii cu cărți și caietele mătușilor mele. Exista și o ușă secretă, ceea ce adâncea misterul casei. Acolo ascundea mamaia dulceața de cele trei fiice. Până s-o găsească mama...