Eram prin școala gimnazială atunci când mamaia (mama mamei) a fost nevoită să locuiască la noi o perioadă deoarece își rupsese piciorul. Casa ei, fiind destul de cocoțată, cu multe trepte și cu o curte imensă, îi îngreunase traiul.
Eu eram bucuroasă de venirea ei pentru că găseam mereu casa încălzită și mâncare delicioasă pe masă. În plus, era destul de volubilă, veselă, comunicativă și îmi lua partea atunci când mă certa maică-mea. Viața la bloc însă i se părea o corvoadă. Tresărea ori de câte ori se auzea un zgomot făcut de vecini, simțea că se sufocă din cauza ,,lipsei de spațiu''. Spunea că nu înțelege traiul la bloc și pace.
Într-o zi, când veneam de la școală, o văd coborând de la etaj cu un castron în mână (și, bineînțeles, cu piciorul în ghips). De ce urca și cobora scările, deși, tehnic vorbind, n-ar fi trebuit...nu înțelesesem, dar castronul?! Ce-i cu castronul?!
- Am făcut prea mult aluat de gogoși. Am dus și la vecini. (Zise senină.)
- Ai dus aluat la vecini?!!! (Întreb disperată.) Noi nu ducem aluat la vecini. Le dăm câteva gogoși, dar nu dăm aluat crud.
- N-ai auzit că am făcut prea mult?!! Și nu mai pot sta în picioare. Voiai să-l arunc?!
- Duuuuamne, nu am mai auzit de așa ceva!
- Duuuuamneeeeee, că sălbatici mai sunteți!
De natura mea sălbatică îmi reamintea ori de câte ori îi întorceam vizitele și preferam să stau în pod și să citesc ,,Dumbrava minunată" ori, mai rău, atunci când intram în casă pe geam pentru a nu da nas în nas cu cârdul de gâște hărțuitoare.
- Ieși la soare, sălbăticiune mică. Ieși să te vadă și soarele!
Uram viața la țară la fel cum ura ea traiul la bloc, traiul în cutii de beton, cum obișnuia să le numească.
De ceva vreme însă (probabil vârsta!) îmi doresc enorm să locuiesc într-un oraș micuț ori chiar la țară, într-o zonă frumoasă și liniștită. Vreau să văd zilnic oameni pe care îi știu, oameni care zâmbesc (nu din complezență), oameni care nu se grăbesc. Vreau să fac schimb de răsaduri cu vecinele. Vreau să am mai mult spațiu. Vreau să ies din casă și să văd multă verdeață, multe flori, fluturi, mâțe leneșe, vecini haioși. Fără gaze de eșapament, fără mașini luxoase, fără mijloace de transport în comun...
Dacă aș avea posibilitatea, m-aș muta și mâine.
O asa postare romanitca mi-a luminat ziua! Multumesc!
RăspundețiȘtergereAmintirile dragi sunt de neînlocuit ca si oamenii de altfel!
Sa ai zile senine si speranta în suflet ... poate într-o zi te vei muta la o astfel de casuta! :)
Da, si eu sper... Proiectez, vizualizez, in fine cam tot ce crede Osho ca trebuie sa facem t a ne indeplini visurile...
ȘtergereDar sotul meu crede ca, pana una-alta, ar tb sa invat sa ingrijesc cele trei flori din ghiveci. Iar matusica mea crede ca mi-am pierdut mintile.
Offf și eu, și eu, și eu! tare mult îmi doresc. Am stat în chirie ani de zile la stradă, zi și noapte zgomot, eu venită fiind din "pădure" :))) ca să nu se înțeleagă greșit, locuiam într-un mic oraș de provincie lângă pădure. Era superb.
RăspundețiȘtergereAcum tot la bloc, dar departe de nebunia infernală a capitalei. E mai greu cu transportul, dar liniștea și crâmpeiele de spațiu verde din jur fac viața mult mai suportabilă.
Sper să ai posibilitatea să te muți cândva. Pe măsură ce trece timpul și dorința crește, poate apar și oportunități pe măsură :)
Eu tânjesc după liniște, familiar, ritm lent...si verdeata. Si eu tot dintr-un oras micut cu vedere la cei mai batrani munti din tara.
ȘtergereLegat de bunicii care au trăit toată viața liberi, la țară, chiar e o corvoadă să stea la bloc, cum bine zice bunica ta, într-o cutie de beton. :D
RăspundețiȘtergereÎn ultimii ani, am observat o tendință de "retragere la aer" chiar și a generației noastre. Strada mea din copilărie avea nenumărate terenuri goale care s-au populat ușor-ușor de căsuțe sau căsoaie de vacanță. Mulți dintre proprietari sunt din București, ceea ce mă face să mă gândesc că ne întoarcem la origini cumva, că oamenii s-au săturat de vacarm, de forfotă, că au obosit și vor relaxare departe de tot.
Da, asa e!
ȘtergereEu sunt mai ciudata, dar n-au existat Sarbatori adevarate, daca nu le-am petrecut la tara, la bunici. Cand ei n-au mai fost, am resimtit dureros sarbatorile in spatii inchise. Eu inteleg tare dorinta asta de liniste, de verde, de comunitati mici si saritoare. Poate nu trebuie sa schimbi, dar macar din cand in cand, pana gasesti o solutie, e o idee... :) Numai bine!
RăspundețiȘtergereDa, asa-i!
ȘtergereEu am stat la țară. 13 ani. Și mi-a plăcut enorm. Acum n-aș mai putea.
RăspundețiȘtergerePăi orașul în care stai e destul de mic. Dar dacă vrei ce zici, mută-te în Deva. Facem schimb de locuințe. :)) Doar că a mea nu e proprie. :d Verdeață, liniște, oameni care nu se grăbesc, puțină poluare, flori, fluturi... Crede-mă îți iei câmpii după o vreme. :)) Te plictisești! În orașul ăsta nu se întâmplă nimic. Iar dacă mai vrei să faci și ceva cursuri de specializare ai 0 opțiuni. Dar sunt flori, da. :) Referitor la vecini amabili, e fix pe dos. Vecinii mei din București erau foarte amabili, cei de-aici sunt enervanți. Poate (sigur) nu-i atâta poluare, dar praf e și aici. Mult. Tot la câteva zile văd urme pe mobilă. Poate la țară, că orașele mici nu mai sunt ca-n alte vremuri... Poate sunt și orașe așa cum visezi, nu zic nu.
Mi-e dor sa nu se mai intample nimic, sa vad ca timpul are alta durata.
ȘtergereAdelina si Cris, v-am sters comentariile din grseala.
RăspundețiȘtergereVa multumesc, fetelor! :)
RăspundețiȘtergereTare interesant cum tragem toti catre tara, liniste, trai cuminte, oras mic...
RăspundețiȘtergereEu glumesc zicand ca noi stam aici la tara, deja recunoastem oamenii pe strazi si lumea inca se saluta chiar daca se stie doar din vedere...e viata altfel fata de nebunia unui oras agitat
Mda, asa e!
Ștergere